urma...

Copilaria intr-o zi de iarna

Astăzi, paşii mă îndreaptă cu o atracţie magică, spre tărâmul cărţilor. Mă îndrumă, cunoscători, prin labirintul literelor, spre prietenele mele dragi, cărţile. Acolo regăsesc, întotdeauna, cu surprindere, atâtea veacuri de suflete-litere înviate de suflete-om! Arghezi, Coşbuc, Topârceanu, Eminescu..., pe ei şi mulţi alţii îi regăsesc printre amintirile versurilor din leagănul copilăriei.
Mireasma florilor de tei răzbate, încă, din faldurile unei păduri cutreierate de ultimul romantic ascuns de lumina Luceafărului. Iar eu, îmi odihnesc privirea pe chipul ghiocelului, primăvăratic răsărit dintre filele unei cărţi răsfoite cu nostalgie. El, ghiocelul este dăruit copilăriei să păstreze în taina lui dalbă, farâma de inimă de copil ce şi-a uitat, demult, la poarta sufletului, păpuşile.

Un gând, o rază-nalucă ancorată în marea aducerii-aminte, împietreşte pentru o secundă pe retina mea, raza ce a coborât pe tărâmul copilăriei şi îşi răsfiră undele către insulele sufletului.
Buzele desenează cuvinte înviate din tăceri, printr-un zâmbet dureros, pe chipul spre care vidul se strecoară, întunecat, vid care încearcă să ducă ce-i omenesc către neştiut. El chipul, însă, se trage cu aceeaşi forţă şi durere, spre lumină. Amintirile, ca o ninsoare cu fulgi mari, vin dintr-o copilărie a oamenilor-zăpadă, aşezându-se asemeni fulgilor tăcuţi şi albi, în dune semeţe de nea pe potecile paşilor uitaţi ai trecutului. Îmi caut drumul ascuns în amalgamul de urme ale trecerii, haotic apasate pe caldarâmul cenuşiu al eului rătăcit, în codrul ce-şi înalţă spre inima şi sufletul maturităţii, copaci ai anilor trecuţi. Regăsesc, acolo, crâmpeie fugare de vis copilăresc, împletite în panza deasă a ramurilor-gânduri. Copilăria... o chem să-mi topească din lumina ei, gândurile în cuvinte. Departe, zarea privirii revede micul cătun, uitat de timp. Mă întorc cu sufletul „Acasă”. Casuţa este acolo, mică, modestă, dar caldă şi preţioasă prin simplitatea ei, cu ferestrele mereu înflorite în sângerii muşcate.

Închid ochii spre a-i deschide către alt timp, acel timp în care doi ochi, cu un întreg univers de bunătate în priviri, mă veghează necontenit. Privirea bunicii mă veghează în taină şi acum, când maturitatea mea îşi culege slovele din amintiri de copilă. El, copilul, a rămas acolo, privind fascinat spectacolul enigmaticilor fulgi de nea, ce nigeau copilăria mea, dalbi, îmbrăcaţi în forme de graţioase de flori sau zglobii fluturaşi imaculaţi, fulgi ce văzduhul îl cucereau. Clinchet vesel de clopoţei argintii, acompaniază râsul vesel al copiilor ce aleargă prin zapadă, puşi pe fugă de ploaia năstruşnică a bulgăraşilor ce străbat văzduhul spre ţinte sigure, stârnind chiote victorioase. Omul de zapadă străjuieşte grădina bunicii, cu zâmbetul împrumutat de la ea, zâmbet împrumutat şi de copilul ce a fost, adus în vremelnică fiinţă. Ochii lui închid o privire încrustată în cărbunele unei clipe de viaţă, netrecută vreodată prin inima-i de omăt. Lacrimile cerului, fulgii cei vii, şi-au topit fiinţa în sticloşi turţuri de gheaţă, arcuind ghirlandă răsărită parcă din cutia de nestemate a iernii. Ea, mama fulgilor de nea plină de duioşie, grijulie precum bunica, îmbracă firavii pomişori în straie de promoroacă peste noapte. Până şi ferestrele de-o şchioapă, devin blăniţe argintii , în sclipiri alburii. Totul în jur este sărbătoare albă, sărbatoare a copilăriei, a sufletului dalb de copil, dalb ca zăpada cea pură. Totul aşterne în fiinţa-om linişte, în tainică şi plăcută nemişcare a naturii. Numai fumul alburiu, răscolit în rotocoale şi vârtejuri line, străpunge cerul, rătăcindu-se în vazduh. Seara se strecoară nevăzută. Întunericul nu este atât de nepătrunzător ci împrumută lumina zăpezii, lumina reflectată cu raze tăcute peste o lume în care vine încet tăcerea nopţii.

Săniuţa îşi odihneşte patinele-i lucitoare la uşă, asteptând parcă, zori de nouă zi în care să ducă, veselă, tot mai departe, jocul copilăriei. Acolo, în odaia caldă, focul compune jucăuş, chipuri luminoase în ochii care privesc, ludic, dansul luminii răsărite în mici scântei, asemeni steluţelor ţesute pe mantia cerului de stelele căzătoare de primavară. Bunica mângâie, cu palmele ei brăzdate de viaţă, copilaşii în ai căror obraji, bujorii primăvăratici, calzi au înflorit, iar ochii mici şi jucăuşi închipuie aievea, voinicii şi cosânzenele ce din trecut parcă ei vin, prin viul ei grai blajin.
E vis. E poveste în căsuţa pitită la marginea pădurii, hotar între lume şi poveste. Apoi, micuţul Iisus, cu alai de îngeri coboară în rugăciunea înalţată curat, din glasuri cristaline şi mânuţe împreunate în chemarea sfântă a Tatălui. Chemarea se înalţă pe aripi de înger călăuzită fiind în calea ei, de celesta lacrimă coborâtă din trupul de flacără al candelei, veşnic aprinsă. Se înalţă apoi şi ei, pruncii, cu Moş Ene alături, agale, pe poteca lină de nea, spre tărâmul veşniciei, către ţara în care jucăriile devin „adevărate”. Bunica, doar ea veghează în ceasul nopţii, iar acul ei parcă este fermecat. Harnic coase hăinuţe nepoţeilor şi păpuşii-prietena, păpuşa care le aşteaptă ca pe un dar, cuminte, în colţul în care o regăsesc şi peste ani. Noaptea îşi doarme şi ea somnul de stele în clopoţeii firavi ai ghioceilor ce străjuiesc, solitari, grădina sub omătul mare, ascultând tăcerea lumii care doarme.

Adiere stranie îmi străbate, frenetic, pleoapele ascunse în lumea copilăriei. Acum lumea mea este copilăria, adevărul fiinţei mele îşi ridică seva din oamenii-zapadă, fulgii şi ţurţurii ascunşi într-o taină a sufletului, ca într-un sertar de gheaţă. Da, ştiu că nu voi înceta niciodată să cred în iarnă, ca într-un vis acoperit de neaua dorului de acasă. Printre gene, amintirea învie într-o lacrimă ce din cristalul trupului aduce, comoară sfântă a adâncului din copilărie, comoară uitată între petale de pagini înlănţuite în lacrimi de copil, lacrimi care din rânduri de cărţi vechi aduc amintiri de demult, ...din biblioteca în care paşii se înnaripează în cuvinte...

Mirela Nicoleta Hincianu

Flori de iarna-primavara

Cuvintele.......…de multe ori pentru mine sunt liant între suflet si gând, liant ce le uneşte în idee, eliberându-le apoi în rostire. Zilele-mi înlănţuite în existenţa se scurg, uneori banale şi aride în înţelesuri. De multe ori parcă şi natura îşi ascunde, privirii mele, tolba cu minunăţii, spunându-şi supărarea doar în vântul tăios şi rece. În astfel de momente, nu vorbeşte cu mine, ci imi grăbeşte paşii către acasă. Ea este pentru mine căldura de pluş a unei perechi moi de papuci, întotdeauna pereche de stângul cu dreptul. De curând însă, învingând cu hotărâre capriciile naturii, m-am aventurat într-o scurtă plimbare luându-mi prieteni de drum pescăruşii, ce lin altădată unduiau sub cupola albastră şi rece a mării. Ei acum îşi rotesc zborul între verdele liniar şi vast al parcului şi cer, parc unit cu zarea orizontului prin verdele naturii. Totul este pustiu în jurul meu.

Iarba deasă şi aspră, se aşterne ca o pătură rece sub paşii mei. Vântul, capricios şi egoist vrea să îmi stăvilească avântul, dar o palidă rază de soare mă cheamă să îmi surâdâ într-un zâmbet îmblanzitor de adiere rece. Privesc copacii, cuminte aliniaţi în alei arcuite în zare, alei pierzându-şi capătul în acelaşi orizont. Ei mărginesc drumul care îmi duce paşii către departe, acolo, în memorie, înlocuind tabloul viu din faţa mea cu unul, nemişcat, din amintire. O fracţiune de secundă, am revăzut tabloul copilăriei viu. O clipă în trecerea vremii. Tresar!

Văd alţi copaci, adunaţi într-o pădurice, înălţându-şi spre cenuşiul cerului ramurile contorsionate şi chemând soarele în ajutor, agăţaţi parcă de palida rază. Şi ei sunt zgribuliţi asemeni mie, de răceala naturii. Privesc in jur:

- Cât de ciudat pare totul!

Ei par o pădure golită ca şi mine, de suflet. Tânjesc după soare şi verde, rădăcinile lor creându-mi senzaţia că vor ieşi din iarba viu răsărită, cuprinzându-mă cu braţele lor. Iarna îşi împarte natura cu primăvara. Iarna şi primăvara în acelaşi timp. Soarele luptă aprig cu vântul rece şi umed al iernii. Pescâruşii în calea valurilor de vânturi se luptă cu rafalele necruţătoare şi reci, în derivă. Ei sunt corăbii ale cerului şi înfruntă furtuni dinspre mare. Linişte...o linişte gravă se aşterne pe cărarea paşilor mei.
Culeg cu privirea doar câteva frunze veştede, captive în firele verzi ale ierbii. Ciuperci ciudat răsărite din preaplinul de apă cules de pământ, din ploi nestăvilite, izvorâte parcă din norii veşnic cenuşii ai iernii, stau ca nişte pete albe pe spinarea ierbii. Câteva ramuri îşi croiesc, curajoase, cărarea către niciunde. Băncile, solitare şi ele, străjuiesc trist, aceeaşi alee.
Câteva ciori îşi strigă glasul ascuţit şi răguşit în croncănit pustiu, întregind tabloul dezolant al unei ierni fără de culoare. Gândul şi eu, solitudine şi paşi....El, gândul se intoarce către acasă...
Imaginile de un alb copleşitor al zăpezilor îmi stăruie în gand, contrastând cu oaza verde a parcului ale cărui alei le străbat. Amintirea zilelor copilăriei se aşează în troiene curate în mintea mea, protejând căldura unei inimi prea udă de ploaia ce cade strivitor, de sus, din norii plumburii. Ridic ochii spre cer, acelaşi ca şi cel de acasă, dar parcă atat de diferit. Acelaşi dinspre începuturi, vine spre astăzi, vine către noi, în clipele care trec înşiruite, pentru cei ce sunt şi pentru cei ce vor veni, peste veacuri....

Ma revăd, copil, departe în trecut, când mă întrebam, candid, unde se termină cerul sau dacă mama şi tata, aflaţi departe de mine, văd şi ei acelaşi cer ca şi mine. Poate şi acum, copilul de atunci imi sopteşte, cu certitudinea inocenţei copilăreşti că ei, cei dragi de acasă îşi împletesc privirea în acelaşi cer. Astăzi, acasă este Eminescu, astăzi amintirea lui este mai vie ca în oricare moment al anului. In zi de ianuarie, odată, demult s-a născut să dăinuie întru floare de tei şi în veşnicia Luceafărului, el în împletituri de poezie. Luceafărul, se oglindeşte în faldurile unui lac ce râde încă în nuferi.
Nostalgie...într-o zi cenuşie şi rece...într-o plimbare căutată în paşii crestaşi pe o alee rătăcită spre orizont. Ochii, atunci când sunt năpăditi de tristeţe, întotdeauna caută în zare, alături sau oriunde, un zâmbet pe care eu nu-l mai pot zări. Acum mă întreb, curioasă ce o să găsesc în acest tot ce mă înconjoară, vid şi rece, suflet şi dor de ţarâ? Astept răspunsul naturii, doar ea pricepe ce-mi caută ochii...şi...în depărtare zăresc plăpânzi copăcei, sădiţi de mâini harnice acum o vară. Mă apropii, curioasă, cu milă pentru copăcei, pentru frigul ce îl îndură, ei micuţi, în lupta cu vântul şi ploaia. Dar...deschid ochii mari, nu-mi vine să cred privirii...flori mici, roz, au ieşit din muguri, devreme, înflorind în rochiţe creţe, diafane, tinere şi micuţe, în buchete cochete. În ianuarie 15! Flori! Unde este iarna mea? Unde îmi sunt închişi fulgii mei de nea, oamenii-zăpadă, ţurţurii şi florile de gheaţă? Acum înteleg...raza mi-a luminat drumul către florile iernii. Eminescu îmi zâmbeşte acum dintre petale de ianuarie. Le cheamă ca pe un tribut pe care il asteaptă. Stiu, fulgul lui de nea este înflorit în micuţele flori! Le culeg, în gând îi i le dăruiesc, în buchet călător pe o coamă de rază, să i le aşeze acolo, sus, în Ȋmpărăţia Poeziei Lui! Înţeleg acum că astăzi cuvintele mele, de fapt vor să fie liant între casă şi departe, între floare şi poezie. Paşii mă poartă sigur şi apăsat către o încăpere caldă, în care-i aşteaptă doi papuci, ai casei şi ei...

Astăzi, zâmbetul mi-l culeg din flori, îl aşez în inimă, iar ochilor le ofer, ca recunoştintă, un petec de cer, un fir de iarbă şi o rază de soare ce străbate nori plumburii. Vreau să împletesc o primăvară cu florile răsărite timpuriu din muguri, în miez de ianuarie...o iarnă-primăvară, ca într-o poezie a florilor de mai.

Mirela Nicoleta Hinceanu T.

marina...