MILENNIUM-ART

moartea nu poate nimeni s-onvingâ
ea biruie trupul în luptă nedreaptă
încercă, tu, trecătorule în astă viaţă
să laşi urme, ce ea, nu poate să ucidă

Perspectiva morţii care inexorabil va venii pentru fiecare dintre noi, ne va putea face mai buni doar dacă ne gândim la ceea ce lăsăm dupa noi şi ceea ce luăm cu noi.

Viorel Muha

Citate de Viorel Muha

Eu ? Da, exist !

Şi dacă exist pot constata că mai există şi alţii. Am costatat că mulţi sunt mai buni ca mine. Nu sunt stea, nu sunt fulg de nea, nu sunt nici primăvară dar nici toamnă. Prin venirea mea pe lume probabil că ursitoarele au uitat ieşind pe coşul casei din fiecare lucru din lumea asta, câte o minusculă urmă, ca apoi să mă ostoiesc a le înţelege şi descifra. Aşa că am reuşit cât de cât să înţeleg şi să învăţ mai mult sau mai puţin, mai bine sau mai rău, că trebuie să ştiu…mai bine ce-am învăţat !

Am învăţat să învăţ, mai întâi, că nimeni nu-i din început născut a ştii!
Am învăţat ce-i fierbinţela focului arzându-mă de câteva ori, cu flacăra iubirii.
Am învăţat să nu suflu în jăratec prea tare şi de aproape, căci pot orbi de scânteile care sar din el.
Am învăţat ce-i răceala gheţii, atunci când fără nici o remuşcare am fost părăsit sau ingnorat.
Am învăţat ce-i bunătatea, gustând ce-i dat să iasă din pământ trudit sau din gura celui care ştie ce-i bun în lume punând în cuvânt, linişte şi pace.
Am învăţat că niciodată nu-i bine să aştept că va veni ce-mi este dat în viaţă, fără trudă.
Am învăţat că vârful muntelui nu coboară la mine, dacă nu mă sui eu la el.
Am învăţat că dacă mă duc musafir la cineva şi-mi pune pâine şi apă pe masă, să am încredere în acei oameni. Apoi, am învăţat şi am găsit puritate de lumină într-un bob de rouă în dimineţi de răsărit de soare.
Am învăţat să văd că prin culoare şi forme pe-o pânză puse, un mare maestru cum îşi plânge prin secole şi astăzi, iubirea pierdută.
Am învăţat că sunetul muzicii şi al naturii este cel mai înălţător elixir de pe tot pământul, pe care Dumnezeu ni le-a lăsat ca dar de pace şi iubire şi că ele ne pot ridica inima şi sufletul, cât mai aproape de el.
Am învăţat să iau din ce muncesc, găsesc sau mi se dă, numai cât să pot duce.

Am învăţat că trebuie să las în urma mea spre bucurie, copii, o casă, un pom şi truda muncii mele prin osteneala minţii şi-a mânilor, lucruri care să dureze cu folos sau să las imagini prin penel scrise frumos, piatră spartă-n forme cu înţeles, cuvinte-n-sunete care să încânte suflete în inimi de fiinţe.

Am mai învăţat că cel mai de folos este cuvântul, cel pe care îl dau sau îl primesc şi că el are cea mai mare putere din lume.

Am învăţat să iau aminte căci într-un final, toţi, vom ajunge cuvânt scris pe o cruce sau piatră şi vom rămâne mai mult sau mai puţin, în mintea cuiva în bine sau în rău.

Multe sunt de învăţat şi cu cât învăţăm mai mult ne dăm seama că ştim mai puţin, dar drumul vieţii este scurt şi las pe alţii să spună ce nu ştiu eu. Incă exist, încercând să învăţ.

Viorel Muha

cerul a căzut în noi!

ultima picătură din cer a căzut
fără păcat
piatra tare a lumii s-a revărsat
în izvor
plină de el şi ea
înălţimi căzute în ochi închişi
s-au încleştat
într-o infinită contopire
drumul clipei s-a micşorat
anteporal până la ultima genă
zvâcnind ultimul lor gând
a fost
mai vrem încă o viaţă

Viorel Muha

un eu, asteapta

un eu, aşteaptă

ruginii frunze-n inima mea
gându-mi rătăceşte anotimpuri
în patru
hoinar sunt prin viaţă
secera lunii culege ultimele fragmente de toamnă
întunecată de rămăşiţe de nor
bătute de vânt
inima-mi mai prinde un rest de raze de soare
seara friguroasă îmbrăţişează câmpia
şi uşor se lasă-n apus de întuneric
o alee de plopi conduce strada, spre case
cu coşuri de fum
în tindă se aude câinele cum latră
şi-o fetiţă se zgâieşte cu degetul în nas
la poartă
căruţa greoi se mişca-n lăsat de seară
scârţâind miroase a fân şi-a câmpii
o lumină răzbate dintr-o fereastră spre stradă
ca un pustiu între copaci
un clopot bate toaca, iar sfinţii pe pereţi
zâmbesc, parcă şoptind, că o să vină iarna
târziu
un vreasc se frânge sub gheata mea
o albină, pe-n zid într-un con de lumină
s-a uscat şi nu tresare
pe clape de noiembrie, luna târziu, apasă
paşii ce-mi curg, rătăcind
se aud sunete-n depărtare ca-n ceţuri
şi vreau să aud prin vântul vieţii, a ta melodie
am în buzunar o cheie de inimă şi-un mobil
şi-n gând mă gândesc să-ţi vorbesc
la colţul străzii, aştept seara în mine
căţelul se uită să-i arunc un pic de pâine
rebegit piciorele-i tremură, ca la un câine
lovesc o piatră cu bontul tocit
sus undeva, că nu o văd, croncăne o gaiţă
strada încet a tăcut, vitrina din centru-i pustie
o ultimă mogâldeaţă grăbită traversează
strada
un mic felinar de viaţă, încă mai luminează
un eu, şi-un câine rebegit
asteptând, primăvara

Viorel Muha

alfabetul timpului din urmă

alfabetul timpului din urmă

ascult ciocane şi voci de lumi
cum bat în grinzi de fier răstignit
roţile trenului nu se mai aud
în pleoape somnul meu nu mai există
vaporul greoi al vieţii se desparte de chei
rămân părăsit
sus pasărea argintie poate este cu tine
iar albul trecerii lasă în urmă, amară lumină
timpane aud colţul casei
atunci eram poate doar un joc
astăzi mă scormonesc şi mă lovesc
amintiri împletite în destin
o stradă răsucită în mine îmi arată gânduri
cu oglinzi a unei case de suflet fără ferestre
umbra rămasă în urma clipei
strigă după mine...
hei tu străineee !
ai uitat chibritul cu flacăra încă neaprinsă
a iubirii,
Doamne...
cât de mult vreau să-mi fii cupă !
să beau cu tine aroma deşteptării
speranţă din ochi spre cer să-arunc
să vad din nori că plouă ţipând fericirea-n cuvinte
părul tău ud să-l simt cum răsare din apus în roşu
şi-n fire plăpânde de iubire lin să cobor
te rog încercă şi urcă pe scara sufletului meu
prin paşi de regină
a timpului mână vreau să-ţi fiu
plecat arzând în jăratec scară să-ţi fiu
priveşte-mi inima mea roşie
capul spre cer întoarce, te rog
acolo sunt, sus, o mică stea
ascultă umbra păsării ce mă întunecă
în tăceri de noapte
sunt aripi ce uită să doarmă
te rog să-mi fii gând în sigurătate
ramură de codru-n adolescenţa mea
de mult plecată
umbra colţului de ramă pe un perete alb
şoptind tăceri
te-acult de sus şi parcă o mână strânsă simt
iar ochii mei în cărarea ta de destin suspină
trecutul merge străin pe strada vietâţii mele
iar tu, nu mai vrei să fii pe acel hotar de timp cu mine
te caut cu ghiarele durerii, pământul mă-n-spăimântă
omor sinucigaşul din mine pe altarul cenuşii stinse, răstignidu-l
pentru ca flacăra vieţii să nu mi se stingă
spun cerului, zidului timpului şi nevăzutului nerostit...
sunt flacără vie, ascultă !
aşteaptă-mă o să-mă-ntorc
prin alfabetul invers din timpul cel din urmă
în altă ordine de lumi
atunci pentru tine voi împrăştia primăveri în lanuri şi maci
pe străzi pustii de noapte, lumină
îţi voi striga numele prin ferestre, să răzbată-n somnul tău
şi-n gândul visului de noapte
voi aşterne litere pictate în imagini
iar în calea gândului tău voi pune vise flori
şi-n zi de sabat îţi voi dăruii elixirul nemuririi veţii

Viorel Muha

Ea !
Viorel Muha

Zborul ne este visul, nemurirea cerul, steaua albastră gândul şi iubirea împlinirea!

Cerurile zâmbesc, trecutul tresare, prezentul este fericit pentru mine când curge prin dor şi iubire, dacă în viitor te văd pe tine !

Viorel Muha

Mirela Nicoleta Hincianu (tonita), fost membru blog

urma...

Mirela Nicoleta (Hinicianu) Tonita

Copilaria intr-o zi de iarna

Flori de iarnă-primăvară

Astăzi, paşii mă îndreaptă cu o atracţie magică, spre tărâmul cărţilor. Mă îndrumă, cunoscători, prin labirintul literelor, spre prietenele mele dragi, cărţile. Acolo regăsesc, întotdeauna, cu surprindere, atâtea veacuri de suflete-litere înviate de suflete-om! Arghezi, Coşbuc, Topârceanu, Eminescu..., pe ei şi mulţi alţii îi regăsesc printre amintirile versurilor din leagănul copilăriei.
Mireasma florilor de tei răzbate, încă, din faldurile unei păduri cutreierate de ultimul romantic ascuns de lumina Luceafărului. Iar eu, îmi odihnesc privirea pe chipul ghiocelului, primăvăratic răsărit dintre filele unei cărţi răsfoite cu nostalgie. El, ghiocelul este dăruit copilăriei să păstreze în taina lui dalbă, farâma de inimă de copil ce şi-a uitat, demult, la poarta sufletului, păpuşile.

Un gând, o rază-nalucă ancorată în marea aducerii-aminte, împietreşte pentru o secundă pe retina mea, raza ce a coborât pe tărâmul copilăriei şi îşi răsfiră undele către insulele sufletului.
Buzele desenează cuvinte înviate din tăceri, printr-un zâmbet dureros, pe chipul spre care vidul se strecoară, întunecat, vid care încearcă să ducă ce-i omenesc către neştiut. El chipul, însă, se trage cu aceeaşi forţă şi durere, spre lumină. Amintirile, ca o ninsoare cu fulgi mari, vin dintr-o copilărie a oamenilor-zăpadă, aşezându-se asemeni fulgilor tăcuţi şi albi, în dune semeţe de nea pe potecile paşilor uitaţi ai trecutului. Îmi caut drumul ascuns în amalgamul de urme ale trecerii, haotic apasate pe caldarâmul cenuşiu al eului rătăcit, în codrul ce-şi înalţă spre inima şi sufletul maturităţii, copaci ai anilor trecuţi. Regăsesc, acolo, crâmpeie fugare de vis copilăresc, împletite în panza deasă a ramurilor-gânduri. Copilăria... o chem să-mi topească din lumina ei, gândurile în cuvinte. Departe, zarea privirii revede micul cătun, uitat de timp. Mă întorc cu sufletul „Acasă”. Casuţa este acolo, mică, modestă, dar caldă şi preţioasă prin simplitatea ei, cu ferestrele mereu înflorite în sângerii muşcate.

Închid ochii spre a-i deschide către alt timp, acel timp în care doi ochi, cu un întreg univers de bunătate în priviri, mă veghează necontenit. Privirea bunicii mă veghează în taină şi acum, când maturitatea mea îşi culege slovele din amintiri de copilă. El, copilul, a rămas acolo, privind fascinat spectacolul enigmaticilor fulgi de nea, ce nigeau copilăria mea, dalbi, îmbrăcaţi în forme de graţioase de flori sau zglobii fluturaşi imaculaţi, fulgi ce văzduhul îl cucereau. Clinchet vesel de clopoţei argintii, acompaniază râsul vesel al copiilor ce aleargă prin zapadă, puşi pe fugă de ploaia năstruşnică a bulgăraşilor ce străbat văzduhul spre ţinte sigure, stârnind chiote victorioase. Omul de zapadă străjuieşte grădina bunicii, cu zâmbetul împrumutat de la ea, zâmbet împrumutat şi de copilul ce a fost, adus în vremelnică fiinţă. Ochii lui închid o privire încrustată în cărbunele unei clipe de viaţă, netrecută vreodată prin inima-i de omăt. Lacrimile cerului, fulgii cei vii, şi-au topit fiinţa în sticloşi turţuri de gheaţă, arcuind ghirlandă răsărită parcă din cutia de nestemate a iernii. Ea, mama fulgilor de nea plină de duioşie, grijulie precum bunica, îmbracă firavii pomişori în straie de promoroacă peste noapte. Până şi ferestrele de-o şchioapă, devin blăniţe argintii , în sclipiri alburii. Totul în jur este sărbătoare albă, sărbatoare a copilăriei, a sufletului dalb de copil, dalb ca zăpada cea pură. Totul aşterne în fiinţa-om linişte, în tainică şi plăcută nemişcare a naturii. Numai fumul alburiu, răscolit în rotocoale şi vârtejuri line, străpunge cerul, rătăcindu-se în vazduh. Seara se strecoară nevăzută. Întunericul nu este atât de nepătrunzător ci împrumută lumina zăpezii, lumina reflectată cu raze tăcute peste o lume în care vine încet tăcerea nopţii.

Săniuţa îşi odihneşte patinele-i lucitoare la uşă, asteptând parcă, zori de nouă zi în care să ducă, veselă, tot mai departe, jocul copilăriei. Acolo, în odaia caldă, focul compune jucăuş, chipuri luminoase în ochii care privesc, ludic, dansul luminii răsărite în mici scântei, asemeni steluţelor ţesute pe mantia cerului de stelele căzătoare de primavară. Bunica mângâie, cu palmele ei brăzdate de viaţă, copilaşii în ai căror obraji, bujorii primăvăratici, calzi au înflorit, iar ochii mici şi jucăuşi închipuie aievea, voinicii şi cosânzenele ce din trecut parcă ei vin, prin viul ei grai blajin.
E vis. E poveste în căsuţa pitită la marginea pădurii, hotar între lume şi poveste. Apoi, micuţul Iisus, cu alai de îngeri coboară în rugăciunea înalţată curat, din glasuri cristaline şi mânuţe împreunate în chemarea sfântă a Tatălui. Chemarea se înalţă pe aripi de înger călăuzită fiind în calea ei, de celesta lacrimă coborâtă din trupul de flacără al candelei, veşnic aprinsă. Se înalţă apoi şi ei, pruncii, cu Moş Ene alături, agale, pe poteca lină de nea, spre tărâmul veşniciei, către ţara în care jucăriile devin „adevărate”. Bunica, doar ea veghează în ceasul nopţii, iar acul ei parcă este fermecat. Harnic coase hăinuţe nepoţeilor şi păpuşii-prietena, păpuşa care le aşteaptă ca pe un dar, cuminte, în colţul în care o regăsesc şi peste ani. Noaptea îşi doarme şi ea somnul de stele în clopoţeii firavi ai ghioceilor ce străjuiesc, solitari, grădina sub omătul mare, ascultând tăcerea lumii care doarme.

Adiere stranie îmi străbate, frenetic, pleoapele ascunse în lumea copilăriei. Acum lumea mea este copilăria, adevărul fiinţei mele îşi ridică seva din oamenii-zapadă, fulgii şi ţurţurii ascunşi într-o taină a sufletului, ca într-un sertar de gheaţă. Da, ştiu că nu voi înceta niciodată să cred în iarnă, ca într-un vis acoperit de neaua dorului de acasă. Printre gene, amintirea învie într-o lacrimă ce din cristalul trupului aduce, comoară sfântă a adâncului din copilărie, comoară uitată între petale de pagini înlănţuite în lacrimi de copil, lacrimi care din rânduri de cărţi vechi aduc amintiri de demult, ...din biblioteca în care paşii se înnaripează în cuvinte...

Mirela Nicoleta Hincianu

Flori de iarna-primavara

Cuvintele.......…de multe ori pentru mine sunt liant între suflet si gând, liant ce le uneşte în idee, eliberându-le apoi în rostire. Zilele-mi înlănţuite în existenţa se scurg, uneori banale şi aride în înţelesuri. De multe ori parcă şi natura îşi ascunde, privirii mele, tolba cu minunăţii, spunându-şi supărarea doar în vântul tăios şi rece. În astfel de momente, nu vorbeşte cu mine, ci imi grăbeşte paşii către acasă. Ea este pentru mine căldura de pluş a unei perechi moi de papuci, întotdeauna pereche de stângul cu dreptul. De curând însă, învingând cu hotărâre capriciile naturii, m-am aventurat într-o scurtă plimbare luându-mi prieteni de drum pescăruşii, ce lin altădată unduiau sub cupola albastră şi rece a mării. Ei acum îşi rotesc zborul între verdele liniar şi vast al parcului şi cer, parc unit cu zarea orizontului prin verdele naturii. Totul este pustiu în jurul meu.

Iarba deasă şi aspră, se aşterne ca o pătură rece sub paşii mei. Vântul, capricios şi egoist vrea să îmi stăvilească avântul, dar o palidă rază de soare mă cheamă să îmi surâdâ într-un zâmbet îmblanzitor de adiere rece. Privesc copacii, cuminte aliniaţi în alei arcuite în zare, alei pierzându-şi capătul în acelaşi orizont. Ei mărginesc drumul care îmi duce paşii către departe, acolo, în memorie, înlocuind tabloul viu din faţa mea cu unul, nemişcat, din amintire. O fracţiune de secundă, am revăzut tabloul copilăriei viu. O clipă în trecerea vremii. Tresar!
Văd alţi copaci, adunaţi într-o pădurice, înălţându-şi spre cenuşiul cerului ramurile contorsionate şi chemând soarele în ajutor, agăţaţi parcă de palida rază. Şi ei sunt zgribuliţi asemeni mie, de răceala naturii. Privesc in jur:
- Cât de ciudat pare totul!

Ei par o pădure golită ca şi mine, de suflet. Tânjesc după soare şi verde, rădăcinile lor creându-mi senzaţia că vor ieşi din iarba viu răsărită, cuprinzându-mă cu braţele lor. Iarna îşi împarte natura cu primăvara. Iarna şi primăvara în acelaşi timp. Soarele luptă aprig cu vântul rece şi umed al iernii. Pescâruşii în calea valurilor de vânturi se luptă cu rafalele necruţătoare şi reci, în derivă. Ei sunt corăbii ale cerului şi înfruntă furtuni dinspre mare. Linişte...o linişte gravă se aşterne pe cărarea paşilor mei.
Culeg cu privirea doar câteva frunze veştede, captive în firele verzi ale ierbii. Ciuperci ciudat răsărite din preaplinul de apă cules de pământ, din ploi nestăvilite, izvorâte parcă din norii veşnic cenuşii ai iernii, stau ca nişte pete albe pe spinarea ierbii. Câteva ramuri îşi croiesc, curajoase, cărarea către niciunde. Băncile, solitare şi ele, străjuiesc trist, aceeaşi alee.
Câteva ciori îşi strigă glasul ascuţit şi răguşit în croncănit pustiu, întregind tabloul dezolant al unei ierni fără de culoare. Gândul şi eu, solitudine şi paşi....El, gândul se intoarce către acasă...
Imaginile de un alb copleşitor al zăpezilor îmi stăruie în gand, contrastând cu oaza verde a parcului ale cărui alei le străbat. Amintirea zilelor copilăriei se aşează în troiene curate în mintea mea, protejând căldura unei inimi prea udă de ploaia ce cade strivitor, de sus, din norii plumburii. Ridic ochii spre cer, acelaşi ca şi cel de acasă, dar parcă atat de diferit. Acelaşi dinspre începuturi, vine spre astăzi, vine către noi, în clipele care trec înşiruite, pentru cei ce sunt şi pentru cei ce vor veni, peste veacuri....

Ma revăd, copil, departe în trecut, când mă întrebam, candid, unde se termină cerul sau dacă mama şi tata, aflaţi departe de mine, văd şi ei acelaşi cer ca şi mine. Poate şi acum, copilul de atunci imi sopteşte, cu certitudinea inocenţei copilăreşti că ei, cei dragi de acasă îşi împletesc privirea în acelaşi cer. Astăzi, acasă este Eminescu, astăzi amintirea lui este mai vie ca în oricare moment al anului. In zi de ianuarie, odată, demult s-a născut să dăinuie întru floare de tei şi în veşnicia Luceafărului, el în împletituri de poezie. Luceafărul, se oglindeşte în faldurile unui lac ce râde încă în nuferi.
Nostalgie...într-o zi cenuşie şi rece...într-o plimbare căutată în paşii crestaşi pe o alee rătăcită spre orizont. Ochii, atunci când sunt năpăditi de tristeţe, întotdeauna caută în zare, alături sau oriunde, un zâmbet pe care eu nu-l mai pot zări. Acum mă întreb, curioasă ce o să găsesc în acest tot ce mă înconjoară, vid şi rece, suflet şi dor de ţarâ? Astept răspunsul naturii, doar ea pricepe ce-mi caută ochii...şi...în depărtare zăresc plăpânzi copăcei, sădiţi de mâini harnice acum o vară. Mă apropii, curioasă, cu milă pentru copăcei, pentru frigul ce îl îndură, ei micuţi, în lupta cu vântul şi ploaia. Dar...deschid ochii mari, nu-mi vine să cred privirii...flori mici, roz, au ieşit din muguri, devreme, înflorind în rochiţe creţe, diafane, tinere şi micuţe, în buchete cochete. În ianuarie 15! Flori! Unde este iarna mea? Unde îmi sunt închişi fulgii mei de nea, oamenii-zăpadă, ţurţurii şi florile de gheaţă? Acum înteleg...raza mi-a luminat drumul către florile iernii. Eminescu îmi zâmbeşte acum dintre petale de ianuarie. Le cheamă ca pe un tribut pe care il asteaptă. Stiu, fulgul lui de nea este înflorit în micuţele flori! Le culeg, în gând îi i le dăruiesc, în buchet călător pe o coamă de rază, să i le aşeze acolo, sus, în Ȋmpărăţia Poeziei Lui! Înţeleg acum că astăzi cuvintele mele, de fapt vor să fie liant între casă şi departe, între floare şi poezie. Paşii mă poartă sigur şi apăsat către o încăpere caldă, în care-i aşteaptă doi papuci, ai casei şi ei...

Astăzi, zâmbetul mi-l culeg din flori, îl aşez în inimă, iar ochilor le ofer, ca recunoştintă, un petec de cer, un fir de iarbă şi o rază de soare ce străbate nori plumburii. Vreau să împletesc o primăvară cu florile răsărite timpuriu din muguri, în miez de ianuarie...o iarnă-primăvară, ca într-o poezie a florilor de mai.

Mirela Nicoleta Hinceanu T.

marina...

Abonaţi-vă la: Postări (Atom)

Comentariu Anonim la Flori de iarna-primavara de Mirela Nicoleta Hicianu

TRĂIRE…

Atât de obosită mă simt de lumea ce mă înconjoară şi caut liniştea ca pe o apă vie. În lunga căutare de linişte mă aşez la umbra unui măslin bogat în fructe verzi. Adierea vântului îmi cuprinde tot sufletul şi, parcă, îl eliberează de negura staţionată involuntar.

Privesc cu calm pământul creat de Dumnezeu, acele locuri pline de verdeaţă şi de culoare. Câtă linişte ar putea să existe în aceste locuri, dacă noi, păcătoşii, ne-am îndrepta sufletele către Împăratul sufletului nostru! Plâng de atâta durere când văd cum aceste suflete se mănâncă între ele şi cum sunt ademenite de plăcerile demonului. Ele chiar nu-şi dau seama, Doamne, de ceea ce fac! Sufletul lor este chiar atât de negru şi nu concep faptul că Tu eşti Unicul Stăpân al nostru şi trebuie să Te slăvim?Calea lor nu este dreaptă, au atâtea intersecţii, sunt conduşi de instincte întrucât indicatoarele au pancarte care îi ademenesc şi cad în păcatul demonului. De acolo nu se pot ridica, doar dacă îţi cer îndurare şi vor să se întoarcă, cu capul plecat, către Tine.

De sub măslinul luminii, sufletul meu se linişteşte, iar lumina ce cade din cer se revarsă asupra mea precum o candelă care nu se va stinge niciodată. Privind în zare, lumina se răsfrânge asupra lacului, unde sufletele păgâne domnesc, oferindu-le o lecţie. Lacul acela, înconjurat de tufe uscate, plin de mătase, dintr-o dată devine „curat” deoarece această lumină divină îi atinge marginile. Din adâncul lacului, lumini de apă ating aceste suflete ce cad în genunchi, ridicându-şi privirile către cer.

Lacrimile le curg şiroaie şi, cu atâta voinţă, se scaldă în izvorul luminii. Scufundându-se, sunt eliberate de domnia demonului, având straie albe şi strălucire în ochi, păşesc cu încredere.Tot ceea ce scriu nu este o imaginaţie, ci sunt cuvintele sufletului meu, fiindcă Dumnezeu se află în interiorul meu şi mă îndeamnă să scriu tot ce simt.Unii cred că tot ce am aşternut pe hârtie este o banalitate, o nebunie şi ar trebui să mă duc la oscpiciu, dar nu este aşa, Lumina nu trebuie să se stingă niciodată din sufletul meu, mă va purta spre Înaltul Cer, acolo unde
El mă aşteaptă!

Patrascu Andreea. 13 septembrie 2009 21:22

Drum de viaţă alb

nu-mi vreau tăcerile închise într-o firindă
nici lacrimi neuscate stând mereu în beznă
ci vreau să ascult cum lin pe-o stâncă
apa cum susură şi din pământ încet cum urcă

nu vreau ca inima să-mi fie-n beznă moartă
nici suflletul şi gândul îngropat sub o fereastră
ci vreau să văd cum creşti tu albă
în viaţa mea într-o iubire castă

nu vreau nici strada, asfaltul, colţul sau bordura
nici gardul de metal cel văd, căci, îmi strâmbă gura
ci vreau un colţ de cer în zare unde-mi este luna
şi-o floare ce-n roşu înveşmântată, să-mi zică bună ziua

nu vreau pantof scălâmb ce-n degete el bate
dureri şi neputinţe de modă ce se zbate
ci vreau desculţ pe drumuri să simt ţărână moale
şi mirosul fânului prin vânt cum el tresare

nu vreau ecrane, chipuri vechi, burţi goale
nici fumul greu din viaţă de motoare
ci vreau să ascult senin şi fericit, târziu spre noapte
cum o clopotniţă îşi cheamă, suflete de maici curate

Viorel Muha

“ Drum de viaţă alb “

Sâmburii neliniştii noastre anscestrale nu au adormit. Ei nu ne lasă să devenim a-naturali. Ei în codul nostru genetic sunt puşi de-o forţă care dăinuieşte şi există şi care oricum va exista o infinitate de timp, cel puţin în cel care noi îl putem simţii, înţelege şi cuprinde cu simţurile noastre.

Cum putem noi să eliminăm invazia ne-naturalului?

Cum putem noi să scăpăm de gunoie, plastic, fum, ziduri murdare şi zgâriate care ne violează ochii zilinic, de iarba bătută şi chinuită-n pământ şi el murdar, din alei neângrijite, de gardurile din jurul blocurilor cu verdeaţă prăfuită şi câteva flori legate cu sârmă ruginită ?

Cum să fugim de zgomot, de muzică şi de limbaj care n-e omoară mintea şi sufletul, de apa aşa zisă "plată" din care s-a scos duhul şi aroma pământului, mineralele şi parfumul de izvor, prelucrată în cazane uriaşe sau cea care vine pe conducte cu clor îmbunătăţită?

Cum putem noi să nu murim cu trupul îmbâcsit de coloranţi, de alimente vopsite, cu făină de oase amestecate în arancet închegate (amidon) ?

Cum putem să vedem un roşu de roşie-n soare, să scăpăm de gustul fad din sucuri otrăvitoare şi lapte “scuturat” de cei dat să fie de cei natural din fire?

Cum putem scăpa de minciună, egoism, avariţie, hoţie, beţie, droguri, şmechereală, trădare, nesimţire, de a fii încrezuţi peste simţul de a nu realiza ridicolul şi ofensa, de adormirea simţurilor care sau tocit în acest ucigaş amalgam pe care îl considerăm modern, fiind bătuţi de legi pe care nu le facem noi?

Cum putem scăpa de a realiza că nu neapărat fiecare putem să avem dreptate şi că fiecare nu suntem fiecare în sine s-a, cel mai bun, cel mai deştept şi drept şi că ar trebuii să înţelegem că adevărul este colectiv si că bunul simţ şi celelate valori pe care le-am pierdut, trebuie să le regăsim sau să le învăţăm, dacă nu le-am avut niciodată ?

De ce să supravieţuim inconştienţi într-un mediu, într-un sistem care are fundamente greşite şi pe care o minoritate de persoane care au preluat o putere care nu este a lor, fără percepte minimum necesare de moralitate, de percepţie a democraţiei şi-a spiritului de comunitate, care ne fură tinereţea, vârsta medie sau bătrâneţea, chiar toată viaţa şi care ne invadează spaţiul comunitar, privat şi intim prin toate mijloacele, să ne conducă (tv., radio , net , ziare, institutii ale statului, lumea politica. etc.) ?Cum putem să îmbunătăţim mediul din betoane, asfalt, fum, zgomot şi motoare ?

Cum putem scăpa de unii de pe ecrane, urâţi şi monstruoşi în ei înşişi, clonaţi şi repetabili parcă la infinit care ne omoară cu încetinitorul?

Cum putem să găsim linişti de mult timp pierdute care poate nu le-am avut niciodată şi armonia cu noi înşine, cu cei din familie, cu prietenii ?

Cum putem să-i redăm cuvăntului aceea blandeţe şi blajinitate pierdută în viteza de a ajunge, unde ?

Suntem cuprinşi în ghearele unui mecanism uriaş, monstruos, zeci şi zeci de miloane, robotind, agitându-ne, pentru ce ?

Pentru un cub de cărămidă sau beton, muncind o viaţa şi-o floare-n fereastră ca să le plătim, cu tristeţe şi cu oboseală în ochi o viaţă întregă ?

Poezia “Drum de viaţă alb”, nu doreşte de a sugera o singurătate totală sau izolare, căci şi aşa sutem destul de singuri într-o masă uriaşă de necunoscuţi !

Viorel Muha

Ajutor

stradă şi-un colţ de stradă
a mai ramas doar vag umbra
văd urma tocului-cui
înfipt în smoală topită
soarele topeşte, mirosu-i greu
ea siluetă dreaptă îndrăzneaţă
timidă
cu tocul înfipt în asfaltul de pe stradă
strigă rănită
ajutor
târziu umbra colţului o cuprinde
nu vrea să se lase jefuită
ea strigă ameţită dar nimeni nu există
doar umbre se agită
ea rămâne rănită
la colţul de stradă cu tocul înfipt
în smoală topită
sirena urlă şi linişti ea sparge
apoi se îndepărtează cu sonorul urlător
la colţ de stradă rămâne-un cui de pantof
înfipt în asfaltul de smoală
care s-a întărit
rămânâd doar ca semn

Viorel Muha

Inorogul gheţurilor albastre

De sus privirea-mi în stele minuscule cade cu aripi de alb haotic în amintirile clădite-n drumul timpului, cetind ceaslovul iernilor trecute. Aud glasuri de cor cristalin ce răsună-n văile amintirilor copilăriei mele, acolo, undeva, în trecutul îmbrăcat în iarnă, cu parfum de brazde din ape de fulgi netopiţi. Cu alb-albastru de gheaţă-n gândurile mele cuprind orizontul şi cerul mi se deschide. Aplec al meu suflet peste florile iernii scrise pe cerul lumii în cuvinte sfinţite.

Citesc în obrazul celui care încet ridică steluţa–n mâna mică, roşul merelor din verile adunate-n secole trecute. Colindul albastru al gheţii răsună şi roşul de suflet fierbinte se aude înaintând prin omătul mare în ghetuţe mici, ce cu ele, drumuri pe la porţi străbate, El, copilul lumii, care ne anunţă că este venit în lume. Arunc de pe mine mantaua iernii ce-n fulgi albi argintiu luceşte şi pun lemnele bunicii în soba trecutului care arde-n amintiri. Deschid aburii de geam ce-n gheaţă poartă florile inimilor pure şi prind dinspre poarta colindului, sunetul ce vine.

Pun în balanţa trecut-viitor sufletul meu, care prin gânduri rătăceşte cu bucurie-tristeţe şi plânge ce a fost în regrete sau în bucurie că-n timp trecut trăirile sau dus. Suflete care nu mai vin sau care au plecat, fără întoarcere poate, îmi agaţă inima în cuiul neliniştilor din casa vieţii. Coloana vieţii mele stă dreptă, nu se apleacă în vitregii de soartă. Speranţa rămâne-n lumea ce-n viitor va-n-vinge, prin ramuri noi de neam şi reînoită vigoare, fără negreală de timp ce alb încă întinează.

Mă aud pe mine prin toţi şi vreau sa fim unire. Cred că Mioriţa a plecat undeva şi nu vreau să mai vie. Aud prin glasuri brazii lovind vântul şi munţii strigând a tăcere. Aud văile satelor din gândurile mele prin fumul alb ce fuior spre albastru cer de gheaţă trimite, buna vestire a unui nou început. Trec încă o crestătură de viaţă scrijelită pe toc de timp, încă un an în răbojul vremii vieţii noastre. Simt cum altarele cântă pe cuprinsul credinţei noastre prin lemnul ce rezonează în glasuri de cor, cu buze care vorbesc de linişte şi suflet, spre împăcare.

Sărbătoarea simt că trebuie să fie şi-n cel ce poate şi-n cel fără putinţă. Să dăm, prin faptă şi cu bucurie, fericire sufletelor ce-n durere aşteaptă mântuire la nedreaptă soartă. Să deschidem porţi de suflet şi inimă, să fie casă de oaspeţi. Simt că trebuie să alungăm oboseala din vremuri şi neîmpăcarea pentru tot ce vine. Colţuri de lumini străbat uliţe sau străzi de nopte, prin mii de lumini colorate. Fiori de nelinşti dinspre trecut mă cuprind în cleşte de gheaţă. Simt singurătatea cum strigă-n multe suflete, căutându-şi perechea. La mese, pahare se înalţă-n rubinii licori scăldate. Frumoase zâne şi inorogi, în straie de sărbătoare îmbrăcaţi, cântă împreună. Păr alb argintiu se apleacă spre darurile ce trup şi suflet fericesc copii, nepoţi şi lumea toată.

Simt cum prin clipe magice încet trecutul pleacă şi viitorul vine. Vreu să fiu în fiecare clipă, mai bun şi mai în faţă cu o altă clipă. Doresc să pot aduna totul într-un mic pumn de copil, suflet curat, neîntinat, şi să fac dar tuturor cerul albastru şi cristalin ce-n nori de puf de zahăr clipeşte fericit, spre noi. Primăvara ce renaşte prin stele în înalt de cer şi-n noapte, dăruindu-ne adieri de parfum de flori cu chipuri nenumărate, zâmbet şi parfum de puritate ce colorează şi înobilează privirile noastre ce se reagăsesc prin ea. Vara ce pârguişte spicul de grâu, punând apoi cea mai albă pâine pe mesele tuturor, apoi toamna, mama bogăţiei noastre, bucurosă să ne dăruiscă bob de miere-n strugure fermentat, prin vin. Galbenul de gutuie şi parfumul copacului care prin mere şi auriu de pară, cu parte-n roşu ruşintă, ascunsă după frunza lată, să ne îmbie să gustăm zemoase licori din pământ de ţară, bogată. Doresc să adun în mâna copilaşului albul tuturor zăpezilor iernilor trecute peste acest neam, bucuria şi fericirea la un loc, pentru ca toate acestea să ne spele de păcatele timpurilor noastre.

Inorogul alb al gândurilor mele mi-a şoptit că a venit vremea să ne trezim din răceala gheţii albastre şi să punem o floare pe gheaţă acolo, sus, mai pură şi mai curată, semn că existăm şi durăm prin fiecare an ce trece, pe aceste plaiuri de basm.

Se lasă liniştea şi-n vorbe de oameni mari de state sau când ceasul timpului vorbeşte prin ultimile clipe care bat la poarta noului an ce vine, inorogul gheţurilor albstre îmi spune că vesteşte-n lume, prin multe glasuri, un “La mulţi ani!”.

Viorel Muha

Eu

Gândesc că-am fost cândva un gănd răsărit din roşu de asfinţit şi răsărit
Gândesc că-am fost cândva o sclipire-n clipă de timp în trecere prin lume
Gândesc că-am fost creuzet al iubirii în nopţile cu umbre de paşi, amintire
Cred că undeva cândva prin ceva am răsărit floare-n piatră, în calea ta
Cândva am cântat prin nopţi şi zile vioară, fiind prin razele soarelui şi-ale lunii
Acum gândesc că sunt în mine eu şi a mea, frumoasă amintire
Acum secundele încep încet să picure-n şiruri ordonate prin razele găndurilor mele
Acum ele se unesc ca stele-ngemănate dar dupa tine nu a mai răms decat, o umbră drept amintire.

Viorel Muha

maci

ticăit imprecis
şi cheie rotită în uşă,
umbra amorfă caută fiinţa,
farfuriile destinului zac sparte
în cioburi colţuroase de ani…
beau o ceaşcă de ceai
din căuşul palmei mele,
nu-i amar, nu-i dulce
trecute clipe
ronţăite în ora de fericire
au rămas într-un colţ
aşteptându-mi genunchii
să-mi culeg pedeapsa
de a trăi odată cu
învierea soarelui din noapte…
o umbra-n zat de cafea
si balansul leaganului
imi aminteste
să ţin vii firimiturile mişcării
în zvârcolire de pleoape…
rostogolite roşu
pe cale de maci…

Mirela Nicoleta Hincianu

lumină

eşti culeasă cu multă alergare
din picuri de flori şi din soare
din multe petale şi mici cristale
multă lumină minunată în tine
sorbită de mici fiinţe divine
apoi eşti dusă departe prin lume
pentru viaţă eşti suflet-minune
poţi însă să arzi ca de gheaţă
pentru cine nu mai are viaţă
flacăra ta este însă lumină
se topeşte încet fără nici-o vină
dai lumină şi tu porţi
speranţe pentru suflete cât poţi
şi ştii că Tatăl ceresc
este pentru, noi toţi !

Viorel Muha

Felinarul meu mic

am scos din inima mea
o mică flacără
plăpândă, firavă, supărată
încet, am pus-o într-un mic felinar
flacăra sufletului meu, supărat
am încercat să agăţ acest necăjit felinar
acolo sus, în dreapta ta
uite în norul acela!
să-l agăţ într-un cui, cuiul tău !
cui bătut în nori
dar cuiul tău nu a vrut să ţină
mica mea flacără din felinarul meu necăjit
ai început să te joci, suflând spre el
zdruncinând norii să cadă
cuiul de puf de nori nu a rezistat!
felinarul meu necăjit, de sus
de acolo din dreapta ta
din acei nori, s-a prăbuşit
s-a prăbuşit strivind flacăra mea
aşa am rămas un felinar strivit
cu flacăra iubirii pierdută şi stinsă

Viorel Muha

călătoream

călătoream cu mine în spate
povara căutărilor era drob de sare
când răsăritul soarelui
se scurgea într-o sticlă
pe care am lipit-o din
ochiuri
de suflete veştejite
de-atâta căutare de drumuri
nonsens cu litere
de-o şchioapă
monolog idiot, doliu de cuvinte
m-aprind
ca hârtia de ziar
să ard cu fumul bucăţii de cauciuc
şi să mă sting ca o scânteie ...

mi-alung coloana vertebrală
să crescă pe alte spinări
mai cocoşate ca a celui
de la Notre Damme
şi mai dreaptă ca o caritidă...

Mirela Nicoleta Hincianu

Îngerul iubirii

Eşti îngerul iubirii exilat în mine
Te cresc în doruri demult uitate
când fântânile mai astâmpărau setea
şi potecile satului
se opreau în pragul casei
cu uşi de fag, lemn tânguitor al pădurii.

Eşti îngerul iubirii exilat în mine.
Te cresc din palme întinse către lume,
atunci cănd culegeam flori de iasomie
şi coroană de crini o aşezam
alături de rama icoanei
din biserica ce creştea cu fiecare puls
flămând de viaţă către lume.

Eşti îngerul iubirii exilat în mine
când genunchi goi de pedepse
aplecaţi în tina timpului
pios culeg o lacrimă din noroi
şi o înalţă către ochiul tău
s-o plângi în mine
să cureţi rugina suferinţei, tu,
îngere,
prizonier,
liber în iubirea
dinlăuntrul meu...

Mirela Nicoleta Hincianu

vreau să fiu pentru tine

Roua dimineţilor adunată-n
petale de flori când pe gânduri
aplecate şi înclinate
îmi şoptesc taine ascunse
prin câmpuri şi văi

Răcoarea lacrimilor de izvor
ce-ţi cântă cantate
precum şi picuri de rouă
de pe buzele frunzelor şi ierbii
din care setea să-ţi potoleşti

Palmă divină ce-ţi mîngâie
privirile şi genele tale
extazul primei clipe de trezire
după iubire
şi vraja nopţilor cu lună şi stele

vreau sa fiu
oceanul mulţimilor din lume
care nu ne poat desparte
cetatea ta cu turnuri crenelate
pavăză ţie şi seninătate

lemnul din căminul care arde
în roşiatice lumini şi umbre
ce chipu-ţi luminează seara
pasăre ce-n oglinda lumii
perechea-şi caută prin tine

Cântarea umbrei luminii tale
şi vântul ce-n urma ta el calcă
ruptură de stea în iris reflecatată
şi miez de nestemată
din clipa neuitată

vreau să fiu sâmbure de adevăr
mit, poveste, soare, munte, vai şi creste
să fim eu, tu, noi
clipă de viaţă şi minune
de viaţă, oriunde-n astă lume

Viorel Muha

voi fii pentru tine

stejarul din pământ, trecut prin timpuri
căldura care te cuprinde în odăi, tainice
veri prin păduri ce-ţi aduc, amintiri
lac ce în el nudul tău, este reflectat
izvorul fântânii străvechi, uitat
potecă de paşi, fără praf călcat
bârna străveche din pragul casei
toc de uşă grea, din falnic fag

voi fi umbra vieţii tale, fără uitare
poeni din munţi străvechi
lemnul ce sună seara
toaca ce bate în sobor
cand cântă preoţi la lăsat de seară
apusuri târzii
mâna ce te mângâie uşor
mersul liniştii tale
spre cristalin izvor

îngerul tău de zi şi noapte
zbaterea sufletului tău, încordat
iubire îngenuncheată
trupul tău când îl cuprind
lacrimă în şirag de perle
margini de gene şi eu picurând
prin lacrimi de fericire, din ele
suflet, ce curăţă rugină de timp
curatul albului şi albastrului de cer
înger prizonier în tine
şi fericirea lumii toată, în darul vieţii
dată de Tatăl ceresc!

Viorel Muha

O ultimă şi doar o lacrimă...

De sus, departe de privire,
un fulg isi cheama fiinta
intr-o ultima ninsoare...
urma lui, o rana alba
pe trupul unui nor.

Din adanc, departe de privire,
O flacara isi cheama mistuirea
In palma-mi fierbinte
Asezata caus obrazului tau...
Urma ei, cenusa tristului suras.

Asculta...
Primeste fulgul ce-ti stie durerea.
O plange, mistuit de o ultima ninsoare,
Arzandu-ti tristetea cu trupul lui,
In flacara.

Se naste din...
El- un ultim fulg
Si Ea-doar o flacara,
Copil...
Ce plange durerea-n bucurie,
o ultima si doar o lacrima...

Mirela Nicoleta Hincianu

Şuetă abstractă de primavără

La capătul lunii mai din primavară am cioplit masa mea dintr-o boabă de cafea, decor tocmai potrivit şi neapărat necesar într-o şuetă despre contabilitatea evenimentelor trecute prin primavară. Amfitrioana dimineţii lipsă din calendarul lui aprilie trecut este astăzi o decupată zeiţă amorfă din povestea de marmură albă, rămasă surplus din numarulul de trepte ce dau spre tăramul grădinilor Edenului.Albă, companioana cocoţată pe un stativ de fier evadat din muzeu, la cererea ei expresă îmi parodiază agramat, mozaic cusut din lapidare fragmente de drame pedespite cu măscărici ca urmare a acuzării de prea multă tristeţe.

- Deh! Invidie de comedie, război veşnic al zambetului cu lacrima!

Şi ce tiradă de râs-plâns se stârneşte din logoreea amicei mele de-o cafea! Imbrăţişată cu verbele, rotunda formă de cafea, se rostogoleşte în pȃntece de ceaşcă, vestigiu rămas din vremea poveştilor fără dimineţi. În actul al treilea al zilei, cănd melcii îşi căutau ochii în frunze verz răsărite sub gardul ce dă spre curtea vecinului Hamlet, musafirul meu încă ronţăia biscuiţi reci de piatră, alarmându-se că limbajul de lemn este mai tare ca piatra şi nu-l digeră nici cei mai intelectuali dintre critici.„Divina comedie” începe cu infernul, când muza mea se pierde în domino-ul versurilor scăpate de sub tutela ordinii precise şi logice, versuri anulate iremediabil şi anapoda, în final cu iz de prolog.

Aievea, imaginea sălii din muzeul figurilor de ceară, se mulează pe aşternutul neuronilor ce se lăfăie într-un relas între două secunde consecutive de aplauze. Vârtej de contradicţii: Frankenstein zâmbeşte narcisist undelor speriate ale lacului, care-şi agaţă peste oglinda privirii un petec de noapte. Luceafărul învie cu o împunsătura în ochiii adormiţi o Julietă exilată dincolo de viaţă, Icar doarme visul unei nopţi de vară asteptând ca Prometeu să piardă şi ultimul licăr de lumină în rece sclipire de ape.

Alarmate, ideile îşi cheamă la sfat literele, doar-doar mai salvează ceva ordine din haosul aburilor de cafea. Răcoarea dimineţii târzii, înţepeneşte în adiere de vânt purtător al pufului de păpădie răsărit în văzduh, semn de punct alb plutitor, semn înălţat în nori de alb în povestire.Îmi adun culorile, tot anapoda, să-i povestesc pestriţ dalbei mele prietene că revoluţia neuronilor este pe cale să se transforme într-o cruciadă în toată regula dacă mai scormonesc în trecuturi care nu pot fi aduse în prezent. Mai păstrez încă o porţie-caramel din cele servite, amestecată astăzi şi programez o altă întâlnire în preajma Coloseum-ului, într-o zi cu două dimineţi...neapărat!

Zâna mea de marmură albă decupată, pleacă să cutreiere cele şapte minuni ale lumii. Coloana Infinitului priveşte spre ele şi îmi promite gânduri timbrate în alb, după o lungă meditaţie la Masa Tăcerii.

Zările se descos de nori, melcii au evadat către un petec de cer colorat verde, iar eu ghicesc în firimiturile rămase căte dimineţi cu două răsărituri şi o singură cafea, îmi vor aduce veşti din trecut, să-i comand lui Sisif boabe de cafea cât să-mi ajungă pentru o mie şi una de nopţi de măcinat gânduri...Am adunat dintre litere deşirate către orizontul rămas din haosul cuvintelor de azi, o memorabilă introspecţie, ca totuşi poveştile de-o cafea să începă cu epilog şi se termine cu prolog!

Mirela Nicoleta Hincianu

când o să mai ştiu oare...

Când o să mai ştiu oare
să vorbesc graiul pâinii,
ca atunci când alergam
copilă ?
Să culeg îmbrăţişări
din marea galbenă
despletită în pletele verii...

Când o să mai ştiu oare
să ascult şoapta pămăntului,
ca atunci când închideam ochii
şi atingeam cu palma,
obrazul pământului ud
înăsprit de zdrenţele ploii ?

Când o să mai ştiu oare
să hoinăresc fluierând prin pădure,
ca atunci când creşteam
doar o frunză în priviri,
şi o plângeam verde
pe trunchiul unui copac,
să-i panseze rănile
lăsate de nasterea frunzelor ?

Când o să mai ştiu oare
ca dorul nu e o rană ?
Cand o să mai ştiu oare
că amintirea nu e o lacrimă tristă ?
Când o să mai ştiu oare
că nu o să mai stiu...

Mirela Nicoleta Hincianu

ceasuri...
Nu ştiu când am întregit minutarul în ore ramase goale de cifre.
Cadranul alb, mai poartă încă urma celor douăsprezece ceasuri trecute fix, din ceasornicul pe care-l am în fiecare castană. Douăsprezece castane pentru douăspreze ceasuri sau ... poate îmi ajunge una, să o şterg de secunde şi minute cu fiecare oră…că am suficiente frunze rămase din galbenul toamnei …nu înteleg, …aud dincolo de tăcerea ceasurilor mele cuvinte.
Ele se sparg în vuiet, scrijelesc norii şi se aruncă în văzduh, în trăsnete care umplu şi ultima secundă.
Apoi …linişte …simt linişte.
Nu văd dincolo de ochi, privirea mi-a rămas prizonieră într-o scânteie, dar simt cum mă învăluie calm o privire, aud cum minutarul mai trece de o secundă, şi rece, un fior îmi străbate pulsul inimii …el este …cel ce rostogoleşte cuvinte …către furtună.
Stiu, şi voi da câteva cifre din ceasornicul meu, poate va încropi alt alfabet …mut …sa nu mai facă atâta gălăgie…

Mirela Nicoleta Hincianu

crepuscul

pictez cu răşină de timp
copacul care va fi pensulă
timpul prefăcut în apă care curge
adapă stejarul cu rădăcini întoarse
cerul sprijină crengile
dăruind prin ape, câmpii
căpiţa de făn din tablou
este un pictor din ţarile de jos
renaşterea el a puso-n cui
mioritic lângă un car cu boi
suntem şi noi
timpurile trecute se iubesc prin tablou
peretele alb de var şi mărul din odaie
uitaţi în aburii vechi de ani, ai bunicii
nu suntem ultima suflare si amintiri-n umbre
bătrînul cu umeri largi de ţară
chipul lui se încruntă
este acolo sus, priveşte
nu trebuie să ţinem întoarsă
pînza de tablou, lumea este de sticlă
faţa mea care este şi-a ta
suntem o statuie bătută de vânturi
stancă pe soclu de munţi
litera scrisă-n piatră ne povesteşte
nu am fost copaci sculptaţi în căderi
trebuie să spunem mai departe că suntem
hotare care vor rămâne ale nostre, şi-n noi

Viorel Muha

Felii de timp - Echilibru şi Rugă

Am legat trecutul de roata timpului. Am înfãşurat rânduri de istorie pe drumul roţii. Am vãzut trecut de copil mânat de caii timpului către soarta lumii… Roata căruţei duce timpul, duce drumul şi îl întoarce către noi, ca viitor venit din trecut, neştiut. Agăţate de străfunduri şi adâncimi de univers, sunã tobe care bat începuturile lumii sau sfârşitul ei.

Ele se aud bătând din interior spre exterior, în compresie sfericã de răbufniri stelare în expansiune. Sunetul gigantic penetrezã universuri şi se întoarce cu ecou în prăbuşire spre începuturi.O mână iese din pământ de planetă, cu degete zgâriind ceruri a disperare. Sunt toţi, oameni ce au fost şi oameni ce vor veni, cei uniţi care cer îndurare.Capete de universuri paralel înnodate îşi dau mâna făcând punţi între moarte şi viaţã. Clipele tac şi se întorc de unde au venit, prin rotirea ceasului spre începuturi.

Agăţată de arca lumii, disperarea cere îndurare. Norii, câmpiile şi munţii s-au îndoit în cerc, de roatã al timpului, care în rotire ezită să se schimbe.

Este starea de aşteptare… între cele două sensuri, între lumină şi întuneric.

Un greiere anscenstral cântă nepăsător prin univers, uitând că va veni iarna veşnicã. Uită că totul va împietri, chiar şi timpul supărat se va opri în loc. Totul va îngheţa şi va rămâne o veşnicie în nemişcare. Un nou echilibru care nu va mai putea fi stricat.

Eu privesc toate acestea nepăsător, uitându-mă într-o doară la greierele ancestral. Cu mâinile în buzunare, fluier şi eu ca şi el, a nepăsare.

De ce să-mi pese oare?

Atârn privirea de norul acela mic şi gândesc a primăvară. Sunt mic în mine‚ şi în jur totul pâlpâie a viaţă! Oare a existat vreodată un început sau toate au fost dintodeauna aşa?
De fapt, nu-mi pasă. Gust clipa, momentul, ora şi ziua. Le gust fericirea existenţei, chiar dacă ele sunt atât de mici faţă de ce este atât de mare. În fapt, poate ele nici nu există.

De ce ar exista înainte sau după ce nu voi fi eu? Oare există acum când sunt eu? Nu sunt prinse pe acea roată a timpului sau înfăşurate pe curbura universului şi eu cred că sunt eu şi cu ele aici?

Iubesc oare acum sau în secunda următoare pe care nu am timp să o remarc că trece? Şi aşa mai departe, dacă meditez, nu am timp să-mi dau seama că timpul trece. Important este să gândesc simplu că iubesc şi că traiesc. Dar uite că nu se poate, grăuntele, fărâma aceea mică din spatele ochilor, nu mă lasă, mă atenţionează!

- Nu fii laş, îmi zice, meditează! Conştientizează! Crede!

Chiar dacă vreau să fiu nepăsător, nu pot, căci exist. Oare la toţi există acel grăunte? Mie mi se pare că nu. De fapt, asta ne şi diferenţiază. Important este să fie cât mai mulţi cu acel grăunte care să nu îi lase în pace, căci dacă majoritari sunt ceilaţi, ne-am dus pe copcă. De fapt, acum, aici unde trăiesc eu, nu pot să spun că noi suntem cei mulţi, cei cu grăunte care să nu ne lase în pace.

Bat cu piciorul în pământ. E tare. Nu sună a tobă. Dar pot şti că nu sună! Pe partea cealaltă poate se aude.- Care parte?- Cealaltă, paralelă cu noi?- Poate de aceea nu aud. Parcă simt suflu de primăvară.

Ce-mi pasă! Mă uit în sus şi văd soarele. Văd un soare simplu, dar atât de frumos că nu am cuvinte. Dar de ce mi-ar trebui cuvinte?

Mă gândesc…

Poate dincolo de el, tot aşa ca şi mine, acel greiere cântă odă universului şi nu are nevoie de cuvinte. De fapt, cui să spună şi de ce? Nici nu ştie că existăm. El cântă pentru el. Şi sare de pe o stea pe altă stea.- Măi să fie! De aceea vedem noi ceva luminos cu coadă!- O fi el?! Este tare frumos! Este frumos de univers.

Văd o pasăre zburând şi lăsând urme de timp pe cer. Albastru de cer minune în cupolă.

Ce număr de nesfârşite clipe au stat să vadă acest albastru şi mă întreb: de ce? Noi nu eram, el mai albastru şi mai frumos era. Şi multe au fost mult mai frumoase.

Pentru cine oare? Şi negrul pământului are frumuseţea lui, bineînţeles, fără gunoaie. Oare universul o fi plin de gunoaie? De ce facem gunoaie? De ce, dacă ne place frumosul, aruncăm cu gunoaie? Oare gunoaiele din univers arse se vor prăbuşi acolo şi ele? Gunoaiele noastre unde se vor prăbuşi, căci nu sunt arse? Le vezi peste tot.

De ce folosim cuvinte gunoaie? Le arucăm din noi spre noi. Strivim lacrimi de copil între gene. Aruncăm gunoaie din gânduri murdare în inimi, cuvinte gunoaie grele. De ce să murdărim creând suferinţă?

- Uite cum m-am jucat cu grăuntele acela din spatele ochilor. Vezi? Uită-te mai sus! Uite ce am spus până acum.

Poate nişte gânduri încâlcite, greu de descâlcit sau aşa mi se pare mie! Dar spun că poate au şi ele rostul lor, în încâlceala minţii mele. Vreau ca şi alţii să încerce să le dea de rost şi să le descâlcească. Poate vor prinde un fir şi vor fi luaţi pe roata căruţei timpului. Poate au de câştigat! Poate se vor duce într-un univers paralel. Nu-i va mai păsa. Acolo poate nu sunt gunoaie.

Acolo este El! Nu vor avea voie să facă gunoaie. Mă gândesc că şi în capul meu or fi gunoaie. Or fi numai la mine? Oi avea eu cele mai multe? Da, dar eu nu arunc cu gunoaie.
Ei, să las treaba cu gunoaiele… Prea mult vorbesc despre ele.

Era duminică şi astăzi este luni. Care luni, cea de dinainte sau cea de după? Cine ştie precis şi poate să o dovedească? Iar sunt în dubii… Merg înainte sau merg înapoi? Sau nu există nici înainte nici înapoi? Atunci ce există? Unii ştiu sigur că merg inapoi. Noi!De alţii ştiu sigur că nici nu există. Sunt paraleli cu lumea noastră. Oi fii şi eu paralel şi nu ştiu? De ce oi fi eu omul aşa de multor întrebari?! Prost trebuie să fiu că nu le pot afla răspunsul. Şi suflu cu năduf. Vă spun sincer, chiar sufăr!

Unii zic:
- Bă, te-ai ţicnit? Asta-i lumea! Las-o aşa cum este! Ce vrei tu nu se poate!

Poate au dreptate! Sunt un ţicnit! Dar grăuntele tot nu-mi dă pace. Parcă mie mi se pare ca alţii sunt ţicniţi.
Sunt ţicniţi că nu le pasă. Nu le pasă de nimic. Nu le pasă de ţară. Nu le pasă de gunoi, nu le pasă de prieteni, nu le pasă chiar de rude, nu le pasă nici de ei. Vor să posede totul, chiar şi pe ei. Să fie ei ai lor. Să se cumpere ei pe ei. Să se fure ei pe ei. Şi se întind de nu crezi că se vor termina.

Ei cred că nu vor muri. Dar vor muri. De aceea iese din planetă mâna gigantică. Pentru a cere îndurare… încovoiată a milă… acolo unde era odată pumnul…

Dumnezeu creatorul ne aşteaptă pe cei buni!

Publicat de Viorel Muha in Memorii

Inălţare

Am ieşit la poarta acestei vieţi să întâmpin noua naştere. Dincolo de răsărituri de stele am pus soare, o nestemată scânteie din foc stelar ce în plasmă portocalie a răsărit. L-am pus pe Meşterul Manole să scrie cu limbi de foc, în zid de flacără, cu litere din cărămidă roşie să ardă, pentru a construi zidul timpului.Noi suntem cărămizi de timp, mai mici sau mai mari.

Am luat un ou de timp şi l-am pus cu mielul dumnezeirii la masa cinei, cină de familie şi prieteni. Unul, întors cu gândul, a vrut să nu fie izbandă de bine. Ascuns în vânzare de viitor, înfaşurat în zîmbetul trădării, a nădăjduit că nu va duce crucea în spate prin timp. Nu a ştiut că pune pe umerii celor mulţi, grea povară în căruţe mari şi multe, înşiruite pînă poate spre infinit.

Scânteia vieţii este sâmbure de începuturi care par să nu aibă sens. Dar ascuns acolo undeva, începutul care este în sine un alt sfărşit, determină să fim noi şi universul care ne înconjoară. Nu pot rupe lanţul dezrobirii! Carele mari ale timpului se mişcă greoi dar sigur, spre izbăvirea troiţei de la capătul drumului pentru călătorul însetat de cunoştinţe. Cumpăna fântânii se apleacă cu ciutură de timp săpată, ciutură din copacul pădurii universului, crescut de spaţii şi multe stele ce`n nopţi a fost învăluit de ele. Cumpăna se apleacă să ia apă vie, pentru noi vii şi ei morţii din mormânt.

În urma carelor, lume multă, cu tălpi arse de colb stelar fragmentat pe planetă albastră, cu orizonturi ce răsar maestuos, trasează drum lung şi îngust pe şoseaua modernă de civilizaţie, şosea pe care vin timpurile din urmă. Roată de car şi maşină puternică, car de început şi maşină inventată cu metale grele topite, pun flăcări în cuptoare de inteligenţă, pun tot ce am adunat noi.

Apoi în sâmbure minuscul de ac, fir de siliciu memorie vie, concureză construind un nou drum, fără praf, drum prin cablu de lumină, canal de dus a noastre cugetări. Ramificaţii unite ca un mare dat ce va veni, ca să fim toţi în unul şi unul in toţi. Cuprinsul nu are margini, chiar dacă nu vezi dincolo de furtuna deşertică roşiatică, care ne acoperă cîteodată timpurile. Ea vine şi pleacă lăsând timp pentru a curăţa, ce poate fi murdărit şi ce nu işi are locul în această lume.

Prin rachete, telescoape şi sateliţi, încercăm să pipăim stele şi planete. Vederea noastră s-a mutat de la drumul troiţei spre drumuri de univers. Căutăm să stăvilim setea şi mângâierea sufletului, la intersecţii de galaxii stelare, în troiţe prăbuşite şi înşurubate de greutatea timpului, rămânând călători prin spaţii fără de sfîrşit. Vrem să facem o Masă a Tăcerii în univers prin Brîncuşi, el, coloană stîlp de infinit. O cina ca de taină pe masă de tăcere, la care izbăvirea să cuprindă, toate începuturile şi toate sfarşiturile.

Luăm o particulă infinit de mică dar şi mare în acelaşi timp, încercând să ne încrustăm chipul şi mintea pe ea şi în ea. Căutăm fenomenul fecundării materiei, a ADN-ului ei, pînă jos acolo în groapa timpului şi în adâncimile lui .Intrăm în infinitul atomului, oprindu-ne pe orbite care practic nu sunt, încercând să spargem adîncimi prin mari acceleratoare.

Oare ce căutăm ? Oare ce vom găsi ?

Intrăm prin trepanaţii într-un univers enigmatic cu ramificaţii şi drumuri, iarăşi drumuri poate cu troiţe, dar suntem în noi, în ce este conştiinţa noastră sau purtătorul acesteia, scormonind însetaţi şi chinuiţi. Ne mângâiem sufletul în aceste ramificaţii cu scântei şi semnale necunoscute, potolindu-ne temporal setea de cunoastere. El, Hristosul, nu-l putem scoate ca imagine din aceste imense ramificaţii, el fiind răstignit pe crucea minţii noastre.

Facem compresii uriaşe să înghesuim spaţiul lui Einstein, într-o fracţiune mică de timp, imposibil de măsurat vreodată, până la sfirşitul limitei sale de existenţă. Scriem poezie şi proză pe timp, timp care derulează litere şi cuvinte, imagini, ducându-le undeva departe până unde nu putem afla. Chinuim natura prin tot ce este şi o privim cum moare. Omorâm păduri întregi închizand şi oprind drumuri de ape. Aruncăm infinităţi de gunoaie în noi şi în jurul nostru, fără să ne pese. Facem răni irecuperabile planetei, răni care rămân în dimensiunea timp. Rănim suflete de lîngă noi, în egoism feroce de posesie şi vrajbă.Timpul se încruntă şi priveşte dezastrul celor care nu înţeleg sufletele lor câineşti. Pentru ei nu există troiţe de timp şi intersecţii de drumuri. Nu există fântână cu ciutură, cu apă răcorosă care să le dea apa invierii.

Rotundul oului pictat înainte de fructe ce în pomi să răsară, ne spune nouă că viaţa din ou se trage cu o mare întrebare;

Ce a fost primul ? Care ou ?

Astăzi albul din ou cu roşul din albul vinelor pământului, deschid sărbătoare mare cu galbenul cîmpiilor ornat şi frământat de maini harnice, unele încă fără motoare. Frământând în covete strâmte şi în cuptoare rumenite, în lut de galben ars, dătător de sevă şi energie prin coaja pe care copii mici şi cu gingii fragile o molmojesc, drăguţ şi frumos, parca privim tablou de mari pictori ce prin coajă de pâine au făcut şi adus lumii frumuseţi de neuitat.

Dacă unim începutul cu sfarşitul, vedem că este aceaşi masă, una de început care duce destine şi alta de sfarşit care pregăteşte un nou început. Pe ele bucatele lumii stau trufaşe, cu merit şi cu trudă de braţe şi minte muncite. Ele sunt masa Domnului de început şi de sfârşit. Noi suntem meseni trecători, unii care cu Iaudă au vândut, alţii care au nădăjduit împăcare, linişte si bucurie, pentru când Domnul pentru ei se va înalţa.

Noi trebuie fiecare în suflet să cuprindem lumea, cu întreaga noastră minte, în nemărginita ei diversitate şi să ne dăm mâna într`un cerc uriaş al recunoştinţei. Cercul planetar să se facă auzit, pentru aceia dintre noi care vor sa fie Rai şi împotriva celor care vor să fie hoţi, tâlhari şi alte feluri, nesuflete care îşi vor primii pedeapsă şi care atunci când vor muri, nu vor duce cu ei alte bogaţii mai vrednice decât sufletul.

Viorel Muha